În actualul context pandemic, a fi împreună în prezenţă fizică devine un lux, ceva rar şi preţios. „Mă vezi? Mă auzi?” devin teste ale tehnologiei care mediază întâlnirea, nu doar probe ale prezenţei interlocutorului (Goldhahn, 2020).
Întâlnirea online este timp împărtăşit, dar nu şi spaţiu împărtăşit – lipseşte atingerea, mirosul, atmosfera, respiraţia (cu toată încărcătura microbiană atât de temută în ziua de azi). Rămân imaginea şi sunetul, dar şi referitor la ele, există importante deosebiri dintre întâlnirea fizică şi cea mediată virtual, dintre care merită atenţie latenţa şi bidimensionalitatea.
Latenţa este întârziere, de câteva milisecunde, sau poate uneori mai mult, şi este specifică transmisiei imaginii şi sunetului online. Oricât ar fi de mică, ea creează senzaţia de distanţă şi perturbare, participanţii având senzaţia că trebuie să facă pauze şi să aştepte feedback-ul interlocutorului. Neuronii-oglindă (obişnuiţi să ne ajute să ne adaptăm preluând semnale complexe de la conatctul vizual şi auditiv, ritmul respiraţiei, expresia facială) nu sunt echipaţi să facă faţă acestor momente de latenţă, nici bidimensionalităţii persoanei de pe ecran.
Bidimensionalitatea este impresia că persoana interlocutorului nu are un volum, ci este doar o „fotografie”. De asemenea, într-un grup, poziţia persoanelor este fixă într-un „afiş”, sau pe mai multe ecrane, diversele platforme acordă o oarecare marjă de manevră în ce priveşte modul vizualizare, dar ce e cert e că participanţii nu au opţiunea să se reaşeze ei înşişi în spaţiu sau să se repoziţioneze unii faţă de alţii, nu pot să se atingă sau să formeze „statui umane”.
Imaginaţia trebuie deci să umple golurile lăsate de tehnologie, ceea ce este o limită, dar poate reprezenta o oportunitate de explorare, un indiciu al sănătăţii psihice. De pildă, o persoană care a suferit o traumă de abandon ar putea să interpreteze un moment mai lung de latenţă ca pierderea interesului terapeutului, în timp ce o persoană cu tendinţe paranoide, ca o interferenţă răuvoitoare din partea unei forţe exterioare.
Nu în ultimul rând, se cere recunoscută apariţia unei a treia entităţi, camera-martor (Goldhahn, 2020): prezenţă tăcută, care se interpune între client şi terapeut, care are o influenţă non-neglijabilă. Merită să recunoaştem că fiecare creează un selfie mişcător pentru celălalt – să folosim aceasta ca oportunitate de auto-reflecţie: cum aleg să mă încadrez în cameră, cum plasez lumina, cum creez fundalul şi unghiul camerei, ce părţi din imaginea mea ascund şi în ce momente, sunt toate elemente semnificative pentru mine şi clientul meu.
În fine, se cere recunoscut că oboseala poate apărea mai devreme decât atunci când lucrăm faţă în faţă – ceea ce poate face uneori necesară scurtarea şedinţelor.
Bibliografie:
- Eila Goldhahn, Being seen digitally: exploring macro and micro perspectives, Body, Movement and Dance in Psychotherapy (2020), DOI: 10.1080/17432979.2020.1803962